Tolstoi și pandemia

sau de ce Război și pace este mai actual ca oricând

– O recenzie –

Vara anului 1812. Trupele franceze, la Grande Armée, invadează Rusia, în vremea aceea una dintre puținele țări din Europa care nu fusese supusă, direct sau indirect, lui Napoleon. Vestea invaziei franceze cade ca un fulger asupra țarului Alexandru I și a tuturor supușilor lui. Cu toate că imperiul țarist nu mai era în relații bune cu Napoleon, un atac din partea acestuia părea de necrezut. Și mai neverosimilă a fost apoi înaintarea lui vijelioasă până în inima Rusiei, culminând cu ocuparea și incendierea Moscovei, iar pe urmă retragerea lui tot atât de grăbită, cu armata decimată, lăsând in urma lui suferințe de nedescris și o țară distrusă. Ce a condus la o asemenea catastrofă de proporții inimaginabile și care ar putea fi sensul unei asemenea nenorociri, sunt întrebări la care romanul monumental al lui Tolstoi sugerează, subtil, un răspuns.

Două secole mai târziu, desigur că pandemia globală care a pus stăpânire pe viețile noastre, nu constituie, pentru cei mai mulți dintre noi, o amenințare la fel de gravă, în comparație cu pericolele care îi pândeau, de pildă, pe cei care îsi riscau viețile ca să stăvilească înaintarea lui Napoleon. Și totuși, cu greu se pot trece cu vederea similitudinile dintre cele două situații. Mai întâi zvon îndepărtat, apoi amenințare de necrezut, iar în final realitate dureroasă, pandemia a lovit omenirea cu o violență la care nimeni nu s-ar fi așteptat vreodată și, cu unele intermezzouri neconvingătoare, o ține până astăzi într-un stand by al cărui sfârșit nu se întrezărește încă. În acest context, merită să ne aplecăm asupra întâmplărilor descrise de Tolstoi în Război și pace și mai ales asupra personajelor care iau parte la ele. Din experiența lor vom învăța nu numai cum să înfruntăm astfel de situații, ci ele vor face și ca timpul nostru să se scurgă mai agreabil și mai cu folos. 

Compusă din 4 volume de-a dreptul intimidante la început, Război și pace face parte din acea categorie de cărți pe care cu greu ne încumetăm să le începem, dar odată izbutit acest pas, și mai greu ne vom putea despărți de universul pe cât de încântător, pe atât de captivant, în care am pășit. Oglindă fidelă a societății rusești aristocrate de la început de secol XIX, romanul urmărește mai multe fire narative, cu protagoniști multipli, ale căror drumuri se încrucișează neașteptat pe parcursul desfășurării acțiunii. Adăugând la aceasta caracterul episodic al întâmplărilor, care amintește oarecum, deși la un cu totul alt nivel, de un serial, Tolstoi reușește să creeze un suspans irezistibil, care culminează spre sfârșitul fiecărui volum, provocând adesea un adevărat kick de adrenalină și dopamină în creierul cititorului.

Deja de la primele pagini, înțelegem că avem în față o capodoperă a literaturii universale: nu numai întâmplările, ci și cadrul în care acestea se petrec, sunt prezentate într-un mod atât de viu și de real, încât ni se pare că luăm parte noi înșine la ele, iar personajele ne devin curând adevărați prieteni, pe care parcă i-am cunoaște aievea. Nu arareori în timpul lecturii, ni se va întâmpla să scoatem adevărate strigăte de entuziasm sau de dezamăgire și, apropiindu-ne de final, deși urmărind cu sufletul la gură cele ce se petrec, ne vom dori ca timpul să se dilate și să nu fim nevoiți să ne despărțim de cei pe care am ajuns să-i cunoaștem ca pe niște vechi prieteni. Vom constata uimiți că, deși situat atât de exact în timp la început de secol XIX, în ciuda diferențelor de mentalitate și a tuturor schimbărilor petrecute de atunci și până astăzi, conținutul romanului este cu totul atemporal: multe dintre cele descrise ar fi putut să ni se întâmple chiar nouă, iar în trăirile și gândurile personajelor vom recunoaște chiar trăirile și gândurile noastre.

Tolstoi, romancier rus, nu se dezminte de originea lui, iar accentul nu cade atât pe acțiune, pe întâmplările în sine, ci pe ecoul pe care acestea îl au înlăuntrul personajelor, pe gândurile, frământările și stările interioare ale acestora. Astfel sufletul rusesc, cu abisurile lui, se deschide înaintea ochilor noștri în profunzimi pe care poate doar Dostoievski a reușit să le egaleze. Cu un simț psihologic desăvârșit, Tolstoi surprinde, uneori chiar și în cele mai prozaice situații, adevăruri interioare de netăgăduit, care ne dezvăluie trăsături de caracter ale personajelor și, după cum spuneam, ar putea fi la fel de valabile și în zilele noastre.

Reprezentând exponenți ale unor tipologii de oameni, adevărate specimene, care în lumea reală arareori se găsesc într-o formă așa de pură, personajele sunt de cele mai multe ori foarte bine profilate. Personalitatea vibrantă a Natașei, care face toate lucrurile „fie din tot sufletul, fie deloc‟, fire veșnic copilăroasă, dar prin aceasta cu atât mai fermecătoare, devine pe parcursul cărții un model de feminitate, emanând mereu în jurul ei o aură irezistibilă de vitalitate și pasiune. Pierre Bezuhov, personaj inteligent, dar naiv, rătăcește mult, lipsit de experiență și de îndrumare, pe căi sinuoase până să aibă parte, ghidat în ultimă instanță doar de inima lui bună, de soarta pe care o merită. Prințul Andrei, caracter complex și ambițios, e măcinat de multe neîmpliniri și remușcări, dar în final reușește să se izbăvească de acestea. Iar sora lui, Marie, deși nevoită să trecă prin multe încercări și dezamăgiri, prin răbdarea și calitățile ei sufletești deosebite, dobândește la sfârșit o viață împlinită și e, în opinia mea, cel mai luminos personaj al cărții.

Acest mult căutat scop al vieții […] nu exista și nici nu putea să existe. Și tocmai această lipsă de scop îi dădea acea bucurie deplină a conștiinței că e liber, care-i făcea fericirea în clipa aceea.

El nu mai avea scop, fiindcă avea acum credința […] în Dumnezeul Cel viu, Care poate fi simțit în orice clipă. Odinioară Îl căutase în țelurile pe care și le propunea. Această căutare de scopuri fusese numai cătarea lui Dumnezeu și, deodată, în prizonierat, el află, nu prin cuvinte, nu prin raționamente, ci prin simțirea nemijlocită, ceea ce îi spusese dădaca demult, că Dumnezeu e aici, lângă noi, pretutindeni.

L. N. Tolstoi – Razboi si pace, volumul IV, partea a patra, capitolul XII

Cunoscându-le pe acestea și încă multe alte personaje care formează vasta familie a romanului, ajungem să ne cunoaștem mai bine chiar pe noi înșine. Însoțindu-le în călătoria lor, fiind părtași atât la bucuriile, cât și la durerile acestora, vom recunoaște în viața lor tot mai multe părți din viața nostră. Și astfel, pe nesimțite, vom ajunge să ne identificăm cu ele tot mai mult, durerile lor să fie si durerile noastre, bucuriile lor să fie și bucuriile noastre, iar odată ajunși aici, nu va fi de mirare dacă am ajunge să ne simțim atât de familiari cu lumea aceea fictivă, încât să o preferăm chiar lumii reale și mai ales cotidianului surghiunit acum tot mai mult în online.

Pe bună dreptate, pentru că oricât de avansate și de-a dreptul providențiale ni s-ar părea mijloacele tehnice în zilele acestea, în comparație cu experianța vie, reală, palpabilă, față în față, a întâlnirii cu ceilalți, acestea nu ne oferă decât o umbră fadă, cel mult trezesc o amintire a acelor întâlniri de mai demult. Astfel încercând, cu cele mai bune intenții de altfel, să îi protejăm pe cei mai în vârstă, cei care au cel mai mult de suferit ajung să fie chiar copiii și tinerii, adică cei în care experiența de referință a acelor întâlniri nu s-a sedimentat încă. Înlocuind relaționarea autentică cu un surogat searbăd, transferând școala în online și interzicând aproape orice prilej de interacțiune dintre tineri, îi lipsim în primul rând de unele experiențe formatoare din primăvara vieții, acelea care dezvoltă puterile sufletești și vor alcătui temelia caracterului lor. Nemaiavând ocazia să împartă cu cei de aceeași vârstă momentele de veselie, de duioșie, de haz, chiar și de întristare, toate sentimente fundamentale ale spiritului uman, practic le blocăm accesul și la sentimentele mai complexe, înălțătoare, precum cel de unitate, de aparteneță la un grup, de responsabilitate pentru cei din jur, de dragoste aprinsă și sinceră, ale căror semințe se sădesc, ce-i drept, în sânul familiei, dar cresc și înfloresc cu adevărat mai ales între cei de o seamă cu tine. Pentru că orice virtute, orice calitate umană, după cum spunea un părinte de la mânăstirea Putna, drag mie, se lucrează și se dezvoltă doar în relație cu cei din jur. Neavând șansa să relaționeze, însăși dezvoltarea caracterului lor va fi încetinită, ba mai mult, chiar patrimoniul lor sufletesc, încă în formare, va fi mai sărac, pentru că, după cum știm, ce nu trăiești la vârsta potrivită, nu mai trăiești niciodată.

Pentru acest fel de pierderi asociate cu pandemia, care nu se pot nici cuantifica în procente, nici nu se văd – încă – în statistici, dar tocmai din acest motiv sunt cu atât mai semnificative și mai de temut, Tolstoi are remediul perfect. Dacă ne e dor să împărtășim momente frumoase cu cei din jur, să râdem cu poftă, să fim uimiți sau înduioșați peste măsură, dacă tânjim la acea atmosferă de comuniune tainică, dincolo de cuvinte, și vrem să simțim iarăși viața vibrând înăuntrul nostru, dacă ni se pare că existența noastră a sărăcit, fiindcă nu ne mai putem întâlni și aduna laolaltă, ei bine, personajele lui Tolstoi încă o fac. De la ele vom învăța să fim atenți în primul rând la felul cum ne vorbește cineva și abia apoi la ceea ce spune, vom vedea că oricât de nebunește am fi îndrăgostiți, tot vechii prieteni sunt cei pe care ne putem baza, că adevărata fericire se ascunde în lucrurile mici, simple, într-o cană de ceai alături de cei dragi când e ger afară, într-un cântec duios sau în bolta cerului înstelat. Dar tot alături de ele vom cunoaște stări de furie oarbă, de rușine adâncă, de ticăloșie vicleană, dar și de devotament înflăcărat și de dragoste jertfelnică. Alături de ele vom gusta viața cum nu am mai gustat-o, vom iubi cum nu am mai iubit, vom trăi clipe de candoare și gingășie, vom învăța cum să ieșim din situații imposibile, dar și cum să înfruntăm cu seninătate suferința și chiar moartea. Alături de ele vom fi iarăși copii, dar vom trece mai ales prin clipele grele ale maturizării și vom asista la momentele de cumpănă din viața lor, de șovăială și incertitudine în legătură cu viitorul, iar aceasta mai cu seamă în timpul invaziei lui Napoleon.

Există unele momente în istorie, când, parcă Dumnezeu, văzând că oamenii, cu totul absorbiți de interesele lor meschine și mărunte, nu mai dau atenție lucrurilor esențiale în viață și, orbiți, își pierd parcă și ultimul simț al realității, El Însuși, permite să se întâmple evenimente cu totul ieșite din comun, trezindu-ne din amorțeala care ne cuprinsese și care ne-ar fi condus, în final, la dezastru. În astfel de momente, omul e chemat să devină mai receptiv, să-și ascută simțirile sufletești, să caute răspuns înăuntrul lui la întrebările ce îl macină și să fie dispus să-și revizuiască atitudinea, adaptându-se la noua situație, fără să mai încerce să dea timpul înapoi.

Astfel și marile schimbări din viața personajelor din Război și pace se vor petrece odată cu invazia francezilor, sub a cărei înrâurire se află nu numai cei ce iau parte la acțiune, ci întreg poporul rus în 1812. Viețile unora se vor schimba în bine, ale altora în rău, unii vor scăpa cu viață din aceste momente de criză, alții nu, dar în viețile tuturor vor interveni schimbări fără precedent, care vor întoarce cu susul în jos toate previziunile, așteptările și planurile, iar traiectoria vieții fiecăruia va fi, fără excepție, influențată in mod decisiv.

Caracteristic pentru Tolstoi este că rămâne fidel principiului după faptă și răsplată. Cu alte cuvinte, de felul cum se vor poziționa personajele atât înainte, cât și pe parcursul acestor încercări, va depinde chiar soarta lor viitoare. De măsura in care vor fi dispuși să își recunoască propriile greșeli și să încerce să se schimbe măcar în aceste vremuri de restriște, va atârna chiar destinul lor, personajele bune având în final parte de bine, iar cele rele, de rău. Determinant pentru ei și pentru viețile lor, va fi, în ultimă instanță, cât vor fi în stare să înțeleagă, să accepte și să se supună celor hărăzite lor de Dumnezeu. Vor exista însă și excepții, puține, mă gândesc aici în primul rând la Karataev, a căror destin nu se va putea descifra în cheia aceasta și care va rămâne unul tainic și de nepătruns pentru judecățile omenești limitate, Tolstoi reușind astfel să surprindă realitățile vieții până în cele mai fine nuanțe. Mesajul cărții rămâne însă unul de nădejde, de încredere că, în pofida tuturor greutăților, primejdiilor, suferințelor prin care omul trece și chiar a sacrificiilor pe care trebuie să le facă în viață, mai presus de slăbiciunile și temerile noastre, binele va ieși biruitor și Dumnezeu Însuși va face dreptate celor ce cred în El sincer până la sfârșit și nu se abat de la căile Lui.

Chiar dacă suntem departe – slavă Domnului! – de evenimente atât de grave și de clipe de asemenea cumpănă, precum cele trăite de personajele lui Tolstoi, actuala pandemie își pune amprenta pe viața fiecăruia dintre noi, cu toții având de înfruntat probleme și situații cu care nu ne-am mai întâlnit și a căror rezolvare adesea nici nu e în puterea noastră. Pe fondul acesta și așa foarte delicat, societatea devine tot mai polarizată, lăsând loc unor tensiuni crescânde, care nu fac decât să pună sare pe rană. Cât timp va mai dura și când se va sfârși această pandemie, nici nu are rost să speculăm prea mult, ci ajunge să ne întoarcem la prietenii noștri din Război și pace, care, asemenea nouă, nefiind în poziția de a schimba cursul istoriei, se străduiesc să îndrepte situația, atât cât le stă lor în putință, în locul în care sunt: fie salvând un copil din Moscova incendiată, fie potolindu-i pe mujicii răsculați ori purtând grijă de cei răniți; sau daca nici asta, atunci măcar iertând cu totul pe cei care le-au greșit și izgonind din inima lor orice urmă de ură și răutate.

Iar dacă nu știm, sau nu suntem – încă – în situația de a face un bine vizibil, eroic sau măreț, atunci măcar să așteptăm, cu nădejde, până ce furtuna va trece, fără să ne pierdem calmul și liniștea, și acest lucru va fi socotit nouă ca o mare tărie de caracter. Fiindcă disperând și descurajându-ne, riscăm să devenim vulnerabili la manipulare și să intrăm în acea spirală a răului, specifică vremurilor tulburi, în care fiecare aruncă vina pe cei din jur și oamenii nu mai pot avea încredere unii în alții. Așadar, să fim atenți la cele ce se întâmplă în jurul nostru, ca să înțelegem cum putem reacționa cel mai bine și să fim încrezători că Dumnezeu se îngrijește de toate și că El este cu adevărat la cârma vieților noastre, mai ales acum, când vântul se stârnește și valurile ne amenință, și că la urma urmelor de El depind toate câte ni se întâmplă.

Revenind la invazia lui Napoleon din 1812, Tolstoi insistă în mod repetat că armata rusă nici nu i-a izgonit ea, nici nu i-a înfrânt realmente pe invadatorii francezi, ca aceștia să se retragă. Mult mai mult, aceștia s-au retras tot atât de neașteptat cum au și venit din Rusia pârjolită și înghețată, iar atacurile rușilor mai degrabă le-au încetinit retragerea. Fără a desconsidera eforturile eroice ale acestora sau ale celor care se străduiesc astăzi să găsească un remediu, cred că tot la fel va fi și cu pandemia: aceasta va înceta tot atât de subit cum a și început, atunci când scopul ei va fi atins, iar schimbările dinăuntrul nostru se vor fi petrecut. Până atunci, nu avem decât să așteptăm răbdători, optimiști și cu atenția îndreptată spre lucrurile care ne sunt de folos și ne ajută să înaintăm pe calea cea bună: o rugăciune fierbinte, un dialog profund, o muzică înălțătoare, un film care ne mișcă sau o lectură bună. Precum Război și pace.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s