Un colț de acasă

Sunt român. M-am născut în România, din părinți români și am fost botezat ortodox, ca dealtfel toți strămoșii mei de care am putut afla. Acasă nimeni nu vorbea germana și, cu toate acestea, bunica – Dumnezeu s-o odihnească! – a vrut ca noi, nepoții ei, să mergem la școala germană. De ce? Mi-e greu să răspund. A știut ea că ne va folosi să știm bine o limbă străină. Cert este că la un moment dat, în școala primară, am vrut să renunț. Îmi era greu și mai ales nu reușeam să mă exprim la fel de bine ca în română. Când mă gândesc acum îmi vine doar să zâmbesc și îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu am făcut-o. Au mai durat însă câțiva ani buni până să mă împrietenesc cu limba germană. În sfârșit, în penultimul an de liceu, declicul s-a produs: l-am descoperit pe Thomas Mann, a cărui limbă alambicată, dar nespus de bogată, suna ca o muzică în urechile mele. O savuram și asta m-a determinat să caut în dicționar de nenumărate ori, cu îndârjire, fiecare cuvânt pe care nu îl înțelegeam. Și erau din plin. Dar așa am început pas cu pas să cunosc tot mai mult, să înțeleg și să-mi placă limba germană

De aici și până la a merge să fac facultatea în Germania, nu am mai fost decât un pas. Un pas care mi s-a părut foarte natural, atât mie cît și unei jumătăți bune dintre colegii mei de clasă. Școala ne pregătise bine: n-am auzit despre nimeni să nu se fi descurcat la studii în țara lui Goethe. Nu a fost însă ușor. Viața în străinătate este, după cum spunea Virgil Gheorghiu, „ca și cum am trăi într-o haină făcută pe măsura altuia, pentru altul, nu pentru noi”. Totul e altfel decât acasă, totul e diferit față de ce știam până atunci și, la început, totul pare cumva ostil. Am înțeles atunci de ce Mântuitorul Hristos numără primirea de străini între criteriile după care va judeca lumea. E o mare dovadă de mărinimie și noblețe sufletească. De aceea îmi amintesc cu drag și cu recunoștință de toți cei care au fost deschiși și m-au ajutat când eram la început. Și au fost destui.

În afară de germani, a fost însă o prezență fără de care nu știu dacă aș fi făcut față greutăților și provocărilor vieții de aici: Biserica. Ea mi-a fost sprijin și refugiu în momentele dificile, în primul rând prin slujbe și prin Sfintele Taine, dar și prin aceea că îmi oferea un colț de acasă. Când am ajuns la început în Germania, cunoșteam o singură persoană în tot orașul: pe părintele. Prin el am ajuns să cunosc și alți români de aici și să fac parte dintr-o comunitate ortodoxă vie și autentic românească. Și pot spune acum, după mai bine de patru ani, că acesta a fost un ajutor neprețuit.

Germania a ajuns între timp să-mi fie o a doua casă. Desigur, simt o emoție aparte de fiecare dată când mă întorc pe meleagurile natale. Dar și aici mă simt ocrotit, mă simt de-al locului, mă simt că sunt unde eram menit să fiu. Cel puțin pentru moment. Iar ca student medicinist, sunt recunoscător că pot audia cursuri într-o universitate veche de mai bine de 500 de ani. Că am acces la o bibliotecă colosală, că pot învăța de la profesori de excepție, renumiți în domeniile lor pe plan internațional. Că pot asista la operații și intervenții medicale sofisticate într-un spital la unul dintre cele mai înalte standarde din lume. Că doar mergând pe stradă, pot admira secole de istorie și cultură europeană.

Se întâmplă însă uneori să obosesc. Să mă cuprindă un dor de țară, să vreau să aud o vorbă românească. Sufletul să-mi ceară un răgaz. Iar atunci știu să nu mai stau pe gânduri, ci îmi îndrept pașii spre biserică, spre locul unde mă întâlnesc cu mine însumi și pot să spun o rugăciune în limba mea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s